Eram mic atunci. Lumea mea se termina la marginea pădurii, acolo unde crestele Carpaților se pierdeau în ceață, iar cel mai îndepărtat loc pe care îl cunoșteam era pârâul de la poalele muntelui.

Despre mare am auzit întâi de la păsările călătoare. Se opreau câteva clipe pe creangă, își trăgeau sufletul și-mi povesteau despre un loc unde pământul se oprește și începe apa — o apă fără capăt, care se atinge cu cerul la orizont. Ziceau că acolo soarele răsare direct din valuri.

De-atunci, n-am mai putut să nu visez la ea.

Îmi doream să văd marea cu ochii mei. Să văd delfinii săltând peste valuri, jucăuși, ca și cum ar râde. Să simt nisipul cald strecurându-se printre lăbuțe, fin ca făina. Să simt soarele altfel decât pe munte — mai aproape, mai blând, mângâind o blană abia atinsă de aerul sărat al mării.

Dar eu eram un râs mic, iar marea era departe. Foarte departe. Mă plimbam doar acolo unde lăbuțele mele puteau ajunge — pe potecile mele, prin văile mele, în colțul meu de țară. Atât îmi era îngăduit pe-atunci.

Așa că, în serile lungi de vară, urcam pe cea mai înaltă creastă și priveam spre zare. Îmi închipuiam că dealurile albastre din depărtare nu sunt dealuri, ci valuri. Că adierea care-mi flutura urechile vine tocmai de la mare. Și, pentru câteva clipe... chiar o simțeam.

Nu ajunsesem încă la ea. Dar învățasem ceva ce aveam să port cu mine toată viața: dorul de un loc e deja începutul drumului spre el. Mi-am promis atunci, în vârful muntelui, că într-o zi îmi voi pune lăbuțele în nisipul acela cald.

Și, crede-mă... ziua aceea avea să vină. 🐾

— Giddo