Trecuse un an de când visam la mare. Și înțelesesem ceva: nu poți ajunge undeva doar privind spre zare. La un moment dat, trebuie să-ți faci bagajul și să pornești.

Așa că anul acela nu l-am petrecut visând. L-am petrecut pregătindu-mă, în cabana mea de la munte, cu afișul acela vechi de pe perete — „EXPLORE ROMANIA" — privindu-mă în fiecare dimineață ca o promisiune.

Mi-am întins harta pe pat. „Carpathian Trails", scria pe ea. Am urmărit cu lăbuța firele albastre ale râurilor și am descoperit cel mai frumos secret: apa nu stă niciodată pe loc. Curge mereu la vale, se unește, devine fluviu... și, până la urmă, toate apele ajung în mare. Apa știa drumul. Trebuia doar să mă țin după ea.

Mi-am pregătit rucsacul de piele, cu pătura rulată deasupra pentru nopțile reci. Mi-am verificat busola de alamă — să nu mă rătăcesc niciodată. Am pus în valiză un pulover gros, aparatul de fotografiat (ca să nu uit nimic) și jurnalul meu de călătorie, în care aveam să scriu fiecare pas. Haina verde, șapca, fularul galben... eram gata. Sau cel puțin așa credeam.

Am stat toată seara cu valiza deschisă pe pat, privind harta. Drumul spre mare era acolo, întreg, desfășurat în fața mea. Atât de aproape, la o întindere de lăbuță.

Și totuși... în seara aceea n-am plecat. M-am uitat lung pe fereastră, spre brazii pe care îi știam de-o viață, și mi-am dat seama că încă nu venise clipa. Mai aveam ceva de învățat. Mai aveam de strâns curaj.

Așa că am lăsat rucsacul gata făcut, lângă ușă. Pregătit. Pentru ziua în care aveam să-l ridic pe umăr și să pornesc cu adevărat.

Și simțeam că ziua aceea nu mai era departe. 🐾

— Giddo