Nu voi uita niciodată dimineața aceea.

Soarele abia se ridica peste creste, iarba era încă plină de rouă, iar din cabana mea de lemn ieșea un fir subțire de fum — ultimul foc pe care îl aprinsesem acasă pentru multă vreme. Mi-am pus rucsacul în spate, cu pătura rulată deasupra, am luat valiza în lăbuță și am pășit pe potecă.

M-am oprit o clipă și m-am uitat înapoi. Cabana, gardul de lemn, florile de pe margine, brazii care mă vegheaseră dintotdeauna. „Ne mai vedem", le-am șoptit. Apoi am pornit la vale.

Jos, în vale, se zărea gara mică — și, lângă peron, un tren cu aburi care-și trăgea sufletul, gata de drum. Inima mi-a tresărit. Nu mai era un vis pe care îl priveam de pe creastă. Era acolo. Adevărat. Mă aștepta.

Pe atunci credeam că marea e la doar câteva ore de mers. Habar n-aveam că drumul avea să țină luni întregi. Că între mine și valuri se aflau dealuri, cetăți, sate, oameni și o mie de locuri pe care nici nu visam că există.

Nu știam încă... dar drumul spre mare avea să mă învețe ceva mult mai mare: cât de frumoasă e, de fapt, țara prin care treci ca s-ajungi acolo.

Am strâns mai bine valiza în lăbuță, mi-am tras șapca pe ochi și am coborât spre gară.

Călătoria mea abia începea. 🐾

— Giddo