Trenul a încetinit. Pe geam, dincolo de ultimele case, am văzut-o.

Marea.

M-am oprit din respirat. Era exact cum mi-o închipuisem de pe vârful muntelui... și, în același timp, nimic nu mă pregătise pentru ea. Se întindea până dincolo de marginea lumii, albastră și nesfârșită, atingând cerul la orizont — exact așa cum îmi spuseseră păsările călătoare cu ani în urmă.

Am coborât din tren cu inima bubuind. Am mers pe faleză, printre palmieri și felinare, până la balustrada de piatră de unde se vedea totul. Și-acolo m-am oprit, doar privind.

Valurile veneau unul după altul, se spărgeau de țărm și se întorceau, neobosite, ca o respirație uriașă. Soarele cădea altfel aici — mai cald, mai blând, mângâindu-mi blana și aducând cu el un miros de sare pe care nu-l mai simțisem niciodată.

Am coborât pe plajă. Și-atunci... am simțit-o. Nisipul. Cald, fin, strecurându-se printre lăbuțe, exact cum visasem în nopțile lungi de iarnă, în cabana mea de la munte.

Departe, peste valuri, am zărit niște siluete jucăușe săltând din apă — delfinii. Râdeau, parcă. Sau poate că eu eram cel care râdea, cu lacrimi în ochi, fără să-mi fie rușine de ele.

Avusesem nevoie de ani ca s-ajung aici. De un vis privit de pe creastă, de un rucsac făcut și desfăcut, de curajul de-a urca într-un tren și de-a lăsa în urmă tot ce cunoșteam. Și-acum eram aici. Cu lăbuțele în nisip, cu fața în soare, cu marea în fața mea.

Nu mai visam marea. O atinsesem.

Și am înțeles, stând acolo, pe plaja din Constanța, un lucru pe care aveam să-l port cu mine pentru totdeauna: cele mai frumoase locuri din lume nu sunt cele pe care le vezi în vis. Sunt cele spre care ai curajul să pornești.

— Giddo