Mi-am urmat compasul până la marginea apei, acolo unde orașul se termină și începe marea cu adevărat. Pe un soclu de piatră se înălța, alb și drept, farul. De peste o sută de ani, turnul acesta arată corăbiilor drumul spre port, ca un prieten care ține felinarul aprins la fereastră până te întorci acasă.

M-am cățărat pe stâncile lustruite de valuri și am rămas acolo, cu o labă întinsă spre orizont. Marea se spărgea blând de pietre, soarele scânteia pe apă, iar farul veghea peste tot, răbdător. Pentru un râs obișnuit cu vârfurile de munte, să stau așa, la nivelul mării, cu vântul sărat în blană, a fost o bucurie nouă.

Am stat mult, fără grabă. Farurile au ceva ce-mi place: nu pleacă nicăieri, dar te ajută pe tine să-ți găsești drumul. Mi-am promis că diseară, când se aprinde, mai trec o dată pe aici.

Dacă vrei o dimineață sau un apus lângă apă, caută-ți o cazare în Constanța aproape de faleză și ia-o agale pe jos.